Autocompătimirea este o strategie de a gestiona frustrările pe care le acumulăm, strategie pe care o învățăm încă de mici, atunci când suntem dezamăgiți. Este, dacă vreți, una dintre versiunile foarte vechi de înțelegere și gestionare a realității de către psihicul nostru, la care regresăm atunci când suntem sub stres puternic, cu care nu am învățat să lucrăm în alt fel. Când suntem în autocompătimire, asemeni unui copil foarte mic, ne percepem ca pe o persoană căreia i se întâmplă lucruri incorecte, fără ca noi să ne observăm resursele, capacitățile și impactul pe care îl putem avea ca adulți în mediu. Ca urmare, aflați în autocompătimire ne așteptăm ca deciziile și circumstanțele noastre de viață să fie controlate de către un altul, sau de către alții, propria persoană percepută ca fiind în cea mai mare măsură dependentă de voința altora. Când ne dorim sau avem nevoie de unele schimbări în viața noastră și nu ni le putem oferi, adeseori simțim furie, durere, neputință. Acest întreg mix de emoții este adeseori dificil de conținut, așa încât este natural să ne dorim să fugim din contactul cu realitatea simțirii noastre, găsind sensuri sau explicații mai ușor de tolerat. În astfel de situații alegem practic să rămânem într-o realitate alternativă, creată, care afirmă că, în fapt, noi suntem puternici, însă mici și dependenți în comparație cu contextul, cu ceilalți sau cu voia destinului care ne-a făcut să fim neajutorați, neputincioși. Reversul este că, dacă cei din jur îmi fac rău sau nu mă ajută, ori soarta nu îmi este prielnică, oricât aș fi eu de puternic, tot nu pot face nimic și nu pot schimba nimic, pentru că destinul nu vrea asta. Este necesară munca de conștientizare privind efectele negative ale autocompătimirii, pentru că recurgem la ea în mod spontan, pe pilot automat. Uneori nici nu ne dăm seama. Recurgem al autocompătimire din glumă sau din convingere, dar ambele sunt nocive. Din glumă ne auto compătimim, crezând că facem „haz de necaz”. Dar subconștientul nostru nu știe de glumă. Pentru el, orice mesaj primit sub formă de gând sau cuvânt rostit este real și îl transformă în realitate. Autocompătimirea este dăunătoare: de fiecare dată autocompătimirea te plasează în poziția de victimă. Te consideri victima familiei, a societății, a colectivului în care muncești etc. „Sunt bătut de soartă” sau „ m-a pedepsit Dumnezeu” sunt expresii ce exprimă convingeri pe care ți le însușești pentru a nu-ți asuma responsabilitatea experiențelor perdante. Dând crezare acestor credințe greșite din conștiința colectivă, te poziționezi în postura de victimă și refuzi să cauți alte resurse sau explicații. Autocompătimirea apare atunci când nu suntem recunoscători, când nu apreciem darurile primite și succesul obținut în viață.
„Nu se cuvine ca după ce ai avut parte de o binefacere, să nu-ți arăți recunoștința.” – Seneca
Autocompătimirea și poziționarea în rolul de victimă apare atunci când te concentrezi pe ceea ce-ți lipsește. A fi focalizat pe „lipsă” te împiedică să te bucuri de ce ai, nu mai acorzi atenție la ce este bun și minunat în tine, începi să cauți atenție în jurul tău. Un astfel de comportament atrage după sine și mai multă dezamăgire, pentru că evenimentele nu se întâmplă așa cum vrei tu. Așteptările pe care le ai, planurile nerealiste pe care ți le faci și care au la bază ajutorul altora, te duc spre dezamăgiri din ce în ce mai mari, spre ranchiună și spre atitudinea „nimeni nu mă ajută!”. Când plasezi responsabilitatea în exterior, când realizarea ta, succesul tău, viața ta depind de altcineva care nu poate fi controlat, orice eveniment neprevăzut te afectează. Ai impresia că ești omis, că celorlalți nu le pasă de tine, că nu contezi, că nu ești luat în seamă și începi să-ți plângi de milă, concluzionând că ești o victimă. Nu mai vezi soluții, nu mai găsești oportunități în nimic și refuzi să crezi că te poți ajuta și singur.
Autocompătimirea dispare când găsești puterea să crezi în tine, când ești convins că nimeni în locul tău nu poate ce ai tu de făcut. Scapi de autocompătimire când îți recunoști emoțiile față de ceilalți și ți le schimbi iertându-i. Conștientizarea și recunoașterea emoției pe care o simți față de cei care te-au jignit, te-au făcut să suferi, te-au respins te ajută să te vindeci, te eliberează, te ridică din postura de victimă în cea de creator. Îți redă credința că poți să obții tot ceea ce dorești în viață.